NORME GENERALE DE TEHNICA SECURITĂŢII MUNCII ŞI DE ACORDARE A PRIMULUI AJUTOR

NORME GENERALE DE TEHNICA SECURITĂŢII MUNCII

ŞI DE ACORDARE A PRIMULUI AJUTOR

1. DEFINIŢII

Securitatea muncii reprezintă un ansamblu de acţiuni şi măsuri tehnice sanitare şi organizatorice având ca scop ocrotirea vieţii şi sănătăţii celor ce muncesc în timpul procesului de producţie şi asigurarea unor condiţii optime de lucru, prin cunoaşterea şi înlăturarea tuturor elementelor care pot apărea în procesul de muncă, susceptibile să provoace accidente şi îmbolnăviri profesionale.

Pentru însuşirea şi aplicarea temeinică a măsurilor şi normelor de protecţia muncii sunt necesare cunoştinţe teoretice şi practice, atât de ordin general, cât şi specifice procesului de producţie.

În orice proces ce implică acţiuni practice este necesar să interacţioneze patru elemente, care se influenţează reciproc:

• factorul uman;
• sarcina de muncă;
• mijloace de producţie;
• mediul de muncă.

Pentru ca o activitate practică să se desfăşoare, nu este suficient ca aceste elemente să existe, de sine stătătoare, în spaţiu şi la momente de timp diferite. Ele trebuie să coexiste şi să intre în relaţii unele cu altele, tocmai în scopul realizării activităţii respective.

Toate cele patru elemente care intervin în procesul practic alcătuiesc un sistem în care fiecare element trebuie să-şi păstreze starea normală. Abaterea de la starea normală a cel puţin unuia din elemente constituie o disfuncţie a sistemului şi are drept consecinţe un accident.

Accidentul profesional se produce în cazul unei abateri lente repetate. Cauzele acestor abateri se regăsesc la nivelul fiecărui element.

Accidentele frecvente ce pot să apară în timpul executării unei lucrări practice într-un laborator sau atelier de profil electric sunt următoarele: răniri, electrocutări, arsuri.

2. Factorii de risc de accidentare

În general, accidentele profesionale ce pot avea loc în timpul desfăşurării activităţilor de producţie au cauze numeroase şi complexe, influenţate de toţi factorii care intervin în procesul muncii.

Orientativ, ele pot fi grupate, după natura lor, în două mari categorii: cauze tehnice şi cauze organizatorice.

a. Cauze tehnice:

• starea tehnică necorespunzătoare a instalaţiilor şi echipamentelor electrice;
• lipsa dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de control şi semnalizare sau starea lor necorespunzătoare;
• defecte de structură sau lipsuri constructive la lucrările de construcţii montaj.

b. Cauze organizatorice:

• lipsa instructajului de protecţia muncii;
• organizarea necorespunzătoare a locului de muncă sau a procesului de desfăşurare a activităţilor practice;
• condiţii necorespunzătoare a mediului de lucru (insuficienţa volumului şi a suprafeţei locului de muncă, iluminat necorespunzător, temperatură înaltă sau scăzută a aerului, zgomot, etc.);
• manipularea necorespunzătoare a mijloacelor de producţie, nerespectarea regulilor de circulaţie în spaţiul de desfăşurare a activităţii;
• nerespectarea disciplinei şi a normelor de securitatea muncii;
• regim neraţional de muncă, solicitarea excesivă a executanţilor.

La acestea se pot adăuga anumite stări ale executanţilor, cum ar fi oboseala fizică, nervoasă, starea afectivă necorespunzătoare etc., care pot conduce şi ele la producerea accidentelor profesionale.

3. Cazuri de electrocutare

În cazul în care omul atinge simultan două corpuri bune conductoare de electricitate între care există o diferenţă de potenţial electric (mai mare de 40V), de exemplu două conductoare neizolate, corpul său va fi străbătut de un curent electric, accident care se numeşte electrocutare. Deci electrocutarea sau şocul electric se datorează atingerii unor elemente conductoare aflate sub tensiune.

Electrocutarea poate avea loc prin atingeri directe sau indirecte. Clasificarea în atingeri directe şi indirecte este justificată de modul de apărare al omului şi de mijloacele de protecţie folosite.

3.1. Electrocutarea prin atingere directă

Atingerea directă constă în atingerea elementelor metalice neizolate sau cu izolaţia defectă ale unei instalaţii electrice care se află în mod normal sub tensiune (figura 1).

Astfel de situaţii apar la:

• atingerea a două elemente, din care cel puţin unul este în mod normal sub tensiune şi nu este izolat sau în carcasă;
• deşurubarea cu mâna neizolată a soclului unui bec căruia i s-a desprins balonul;
• atingerea unor borne (bare) ale tablourilor de distribuţie sau ale cuţitelor unui întrerupător cu pârghie fără apărătoare;
• atingerea unor conductoare neizolate ale unei linii electrice aeriene sau ale unui conductor rupt şi căzut la pământ;
• atingerea unor conductoare scoase de sub tensiune, care însă au rămas încărcate cu sarcini electrice, datorită capacităţii lor (de exemplu condensatoare care nu au fost descărcate după deconectare);
• atingerea unui conductor sau a unei borne într-o instalaţie, în care, chiar după întrerupere, a rămas închis un contact (dacă întrerupătorul sau separatorul sunt defecte);
• folosirea unor aparate sau lămpi portative neprotejate sau defecte, la tensiuni neadmise.

Cazuri de electrocutare prin atingere directă

a. Reţea monofazată izolată faţă de pământ

Exemple de astfel de reţele sunt: căile de curent de alimentare din secundarele unor transformatoare de reţea, reţele de curent continuu alimentate de la redresoare, etc. Cazul cel mai frecvent de electrocutare constă în atingerea unei faze şi a pământului (sau un obiect bun conductor legat la pământ) – figura 2.

Din schema echivalentă rezultă:

[1]

Considerând avem

, [2]

iar valoarea curentului prin corp în lipsa oricărei rezistenţe suplimentare între om şi pământ sau om şi linie este:

[3]

Desigur dacă omul este aşezat pe un covor izolant, are mănuşi sau cizme electroizolante, în serie cu R_h apare rezistenţa suplimentară R_S care limitează curentul la valoarea:

[4]

Relaţia [3] permite calculul rezistenţei minime a izolaţiei necesară pentru a se evita electrocutarea mortală. De exemplu, considerând U = 220V, în curent alternativ, I_{h max} = 10mA şi R_h = 1000Ω (conform normelor), rezultă din relaţia [3]:

deci .

O rezistenţă de izolaţie de 20 k este relativ uşor de realizat. Rezultă că în acest tip de reţea se poate asigura o bună protecţie, cât timp izolaţia este în bună stare; la o punere la pământ (figura 3) a unei faze (pol) reţeaua continuă să funcţioneze, dar o atingere a celuilalt pol este echivalentă cu atingerea între faze şi deci foarte periculoasă. În acest caz:

[5]

evident periculos.

b. Reţea trifazată cu neutrul izolat faţă de pământ

În figura 4 este arătat cazul de electrocutare prin atingere directă a fazei unei reţele trifazate cu nulul izolat faţă de pământ. Reţeaua electrică este alimentată la secundarul unui transformator de 6/0,4kV. Dacă neutrul este izolat faţă de pământ, între fazele reţelei electrice şi pământ trebuie luată în considerare rezistenţa de izolaţie R_iz. Aceasta este formată din rezistenţa electrică a straturilor izolante din jurul conductorului, din izolaţia tubului de protecţie etc.

Ea este uniform distribuită pe toată lungimea conductorului de fază al reţelei, dar pentru simplificare, se reprezintă ca o rezistenţă concentrată, plasată în apropierea transformatorului. Valoarea ei este foarte mare, dar limitată (nu este infinită).

Atingerea unei faze a reţelei trebuie înţeleasă ca atingerea oricărui conductor de fază al unui receptor. Omul se va găsi cu una din mâini la potenţialul fazei pe care a atins-o şi cu picioarele pe o pardoseală bună conductoare de electricitate, aflată în contact direct cu pământul (figura 4).

În cazul în care omul atinge una din faze se poate observa că se produce electrocutarea deoarece curentul se închide prin faza atinsă, om, sol, rezistenţele de izolaţie dintre sol şi fazele neatinse.

Dacă reţeaua este echilibrată, tensiunea nul-pământ este zero: la o atingere cu una din faze reţeaua se dezechilibrează, între nul şi pământ apare o tensiune, U₀.

Din figura 4, considerând R_iz1 = R_iz2 = R_iz3 = R_iz şi U tensiunea de linie (dintre faze), rezultă curentul prin om:

[6]

Dacă izolaţia unei faze este deteriorată (de exemplu R_iz1 = 0) atunci atingerea altei faze este echivalentă cu o atingere bifazată şi

[7]

c. Reţea trifazată cu neutrul legat la pământ

Marea majoritate a utilajelor sunt alimentate de la reţele trifazate legate la pământ deoarece acestea au numeroase avantaje tehnico-economice. La fel sunt şi reţelele de distribuţie în locuinţe, instituţii de învăţământ, etc., toate făcând parte din reţelele trifazate de distribuţie, cu neutrul legat la pământ.

În figura 5 este reprezentată situaţia unei electrocutări prin atingerea fazei unei reţele trifazate cu neutrul legat la pământ.

Rezistenţele de izolaţie există între fazele reţelei şi pământ şi atunci când reţeaua are neutrul legat la pământ, însă nu se iau în considerare datorită valorilor mari pe care le au în comparaţie cu rezistenţa conductorului de legare la pământ.

Neutrul este pus la pământ printr-o “priză” (un conductor îngropat în sol) a cărei rezistenţă, R₀ este mică (conform normelor R₀ ≤ 4Ω).

În acest caz, când neutrul este legat la pământ, se închide un circuit electric prin faza atinsă, om, sol, (care este bun conducător de electricitate) şi neutrul legat la pământ al transformatorului. Acelaşi circuit electric se stabileşte şi în cazul în care omul stă cu picioarele pe o pardoseală rău conductoare de electricitate, dar cu o mână atinge o fază a reţelei şi cu cealaltă peretele construcţiei sau un alt element bun conductor de electricitate, aflat în contact cu solul.

În primul caz, curentul electric trece prin om pe traseul mână-picior, în al doilea caz pe traseul mână-mână. În ambele cazuri efectul curentului electric este acelaşi (aceeaşi valoare a curentului).

Din figura 5 rezultă:

; ;

deci

[8]

Se observă că în acest caz rezistenţa de izolaţie a căilor de curent nu are nici un rol protector. Nu înseamnă că rezistenţa de izolaţie nu are nici o importanţă. Dimpotrivă are un rol important contra atingerilor indirecte, izolând căile de curent de carcase, acoperişuri etc.

Până acum nu s-au luat în consideraţie capacităţile liniilor faţă de pământ, neglijare justificată în cazul liniilor aeriene de curent continuu şi a celor de curent alternativ de joasă tensiune, la care capacităţile sunt într-adevăr foarte mici. În cazul liniilor aeriene de înaltă tensiune (de la 25 ÷ 30 kV în sus) precum şi a celor în cablu capacităţile sunt mari, astfel încât curenţii capacitivi pot depăşi cu mult valorile periculoase. În concluzie, când se lucrează cu linii în cablu sau de înaltă tensiune trebuie luate precauţii speciale.

3.2. Electrocutarea prin atingere indirectă

Atingerea indirectă constă în atingerea unor elemente metalice ale instalaţiilor, elemente care nu fac parte din circuitul electric şi deci care , în mod normal, nu trebuie să fie sub tensiune, dar care, datorită deteriorării izolaţiei, se află sub tensiune în mod accidental.

Electrocutările prin atingere indirectă se pot produce în următoarele împrejurări (figura 6):

• atingerea concomitentă a unui obiect intrat accidental sub tensiune cum ar fi:

• carcase ale aparatelor sau maşinilor (figura 6.a);
• cutii metalice ale tablourilor electrice, îngrădiri metalice, ele-mente de calorifer, stelaje metalice, conducte metalice (figura 6.b);
• stâlpi metalici sau de beton armat etc.

şi a pământului sau a unui obiect în contact cu pământul (figura 6.c);

• atingerea concomitentă a carcasei unui echipament defect neracordat la o instalaţie de protecţie şi a unui obiect în contact cu pământul, chiar dacă executantul este izolat faţă de pământ;

• atingerea concomitentă a două echipamente care au defecţiuni diferite de izolaţie (pe faze diferite), chiar dacă muncitorul este izolat de pământ (figura 6.d);

• atingerea concomitentă a carcasei unei maşini intrată accidental sub tensiune şi care nu este legată la pământ şi a carcasei altei maşini care este legată la pământ;

• atingerea simultană a două puncte de pe sol sau de pe pardoseală, din apropierea unei scurgeri de curent şi care se află la potenţiale diferite (tensiune de pas); astfel de situaţii sunt posibile în apropierea unei prize de pământ (figura 7) sau a unui conductor electric neizolat căzut pe pământ.

Principalele cauze ale accidentelor prin atingere indirectă sunt următoarele:

• deteriorarea izolaţiei dintre conductor şi carcasă sau căderea unui conductor pe carcasa unei maşini;
• producerea unui arc electric între un element aflat sub tensiune şi o carcasă, o îngrădire, un stelaj;
• lipsa sau deteriorarea instalaţiei de protecţie (deteriorarea conductoarelor de legare la pământ sau la nul, a prizei de pământ etc.);
• legarea greşită, în aceeaşi instalaţie, a unor maşini la priza de pământ iar a altora la conductorul de nul;
• utilizarea unor siguranţe supradimensionate care, în cazul unei deteriorări a izolaţiei, nu separă instalaţia devenită periculoasă;
• blocarea sau scurtcircuitarea întrerupătoarelor automate, ceea ce împiedică intrarea acestora în funcţiune, pentru a deconecta circuite defecte.

Valoarea curentului prin corpul omenesc, în cazul atingerilor unor elemente sub tensiune, depinde printre altele şi de tipul reţelei electrice la care este conectat elementul.

Trebuie avut în vedere că electrocutarea este posibilă numai în cazul atingerii concomitente a două elemente cu potenţiale diferite.

Cazul cel mai defavorabil, pentru o reţea de alimentare dată, îl constituie atingerea a două elemente care fac parte din circuitele curenţilor de lucru. În acest caz tensiunea la care este supus corpul este chiar tensiunea de lucru, iar în circuit se află numai rezistenţa corpului.

În cazul atingerii unui singur pol al reţelei, omul este supus la tensiunea faţă de pământ la locul accidentului. În acest caz tensiunea este mai mică, şi în plus deseori apar rezistenţe suplimentare care limitează curentul prin corp.

Valoarea şi importanţa acestei rezistenţe depinde de:

• modul de realizare a contactului dintre om şi pământ;
• tipul de reţea electrică.

Contactul cu pământul poate avea loc direct sau prin intermediul unor elemente izolate (covoare, plăci, cizme, etc.); în ultimul caz rezistenţa este mai mare sau mai mică.

În ce priveşte tipul de reţea se deosebesc două cazuri: reţele de curent continuu în care nu intervin capacităţi şi reţele de curent alternativ în care intervin capacităţi, deseori importante faţă de pământ; în majoritatea cazurilor capacitatea este suficient de mică şi se poate neglija.

3.3. Cazuri de electrocutare prin atingere indirectă

Părţile metalice care, în mod normal, nu se află sub tensiune, dar care din cauza unui defect de izolaţie pot să ajungă sub tensiune sunt: carcasele motoarelor electrice, batiurile maşinilor-unelte, stelajele tablourilor electrice, stelajele de susţinere ale unor aparate electrice etc.

Omul atinge în mod frecvent aceste părţi metalice în timpul exploatării instalaţiilor respective; cât timp nu a avut loc un defect de izolaţie care să le pună sub tensiune (la potenţialul unei faze) nu există nici un pericol.

Dacă defectul s-a produs, la atingerea acestora se produce electrocutarea atât în cazul reţelei legate la pământ (figura 8.a), cât şi a reţelelor izolate faţă de pământ (figura 8.b). În primul caz se stabileşte un curent electric prin circuitul: faza defectă, carcasa motorului, corpul omului, sol şi neutrul reţelei. În al doilea caz curentul electric se stabileşte prin circuitul: fază defectă, carcasa motorului, corpul omului, sol, rezistenţele de izolaţie ale fazelor nedefecte şi neutrul reţelei.

Electrocutarea mai poate surveni atunci când picioarele omului se află la potenţiale diferite. Astfel de situaţii se pot ivi în apropierea unei prize de pământ, sau în apropierea locului de contact cu solul al unui conductor de fază (situaţie care poartă numele de punere la pământ a conductorului) – (figura 9).

4. Efectele curentului electric asupra

organismului uman

Curentul electric care străbate organismul exercită simultan asupra acestuia un complex de efecte datorate:

• acţiunii termice, manifestate prin arsuri ale unor părţi ale corpului, fie prin încălzirea excesivă a unor organe interne (vase sanguine, nervi, creier, etc.) urmată de dereglarea lor funcţională;
• acţiunii electrolitice, constând în descompunerea lichidului organic (inclusiv a sângelui) şi la alterarea compoziţiei sale fizico-chimice;
• acţiunii biologice, exprimată prin excitarea ţesuturilor vii ale organismului şi prin dereglarea proceselor biologice interne.

Acţiunea curentului electric trebuie privită sub două aspecte:

• acţiunea directă asupra ţesuturilor pe care le parcurge;
• acţiunea reflectată, prin intermediul sistemului nervos central, care provoacă şi excitarea ţesuturilor neparcurse de curent.

Efectele curentului electric asupra organismului uman pot fi grupate în două categorii:

• Electrocutări (şocuri electrice) – accidente provocate de trecerea prin corpul omenesc a unui curent electric de intensitate periculoasă, care constau în excitarea ţesuturilor, însoţită de contracţia spasmodică involuntară a fibrelor musculare, cu efecte negative asupra funcţionării inimii, respiraţiei şi a sistemului nervos central şi anume:

• contracţia spasmodică a muşchilor fără pierderea cunoştinţei;
• contracţia spasmodică a muşchilor cu pierderea cunoştinţei, dar cu menţinerea respiraţiei şi a funcţionării inimii;
• pierderea cunoştinţei şi dereglarea funcţionării inimii şi/sau respiraţiei;
• moartea clinică, respectiv încetarea respiraţiei şi circulaţiei sângelui;
• moartea biologică – fenomenul ireversibil manifestat prin încetarea proceselor biologice în celule şi ţesuturi.

Solicitarea inimii, ca urmare a şocului electric, se manifestă în majoritatea cazurilor prin fibrilaţie – contracţii haotice ale muşchiului inimii, datorate acţiunii directe şi reflectate a curentului, în urma cărora inima nu mai este capabilă să pompeze sânge în vasele arteriale. Oprirea funcţionării inimii este cea mai periculoasă cauză a morţii prin electrocutare, deoarece acordarea primului ajutor în acest caz este mult mai complexă decât la oprirea respiraţiei. Oprirea respiraţiei se manifestă mai frecvent decât oprirea funcţionării inimii.

Chiar dacă nu au ca rezultat moartea, şocurile electrice pot provoca tulburări grave în organism (boli cardiovasculare, boli nervoase, tulburări endocrine, slăbirea memoriei şi a atenţiei), care pot apare nu numai odată cu electrocutarea, ci şi peste câteva ore, zile sau luni.

Şocurile electrice sunt prezente în peste 80% din cazurile de electrocutare (în majoritatea cazurilor – 55% – fiind însoţite şi de traumatisme locale), constituind cel mai mare pericol pentru viaţa accidentaţilor (85÷87% din cazurile mortale).

• Electrotraumatisme – în care se încadrează celelalte accidente electrice, care produc de obicei vătămări externe şi anume:

• arsura electrică – este un traumatism datorat fie acţiunii unui arc electric fie datorită trecerii prin corp a unui curent electric de intensitate foarte mare; ea poate avea loc şi în cazul conectării greşite a unor întrerupătoare sau al înlocuirii unor siguranţe, fără a se fi remediat scurtcircuitul din reţea. Arsurile electrice sunt deosebit de grave datorită temperaturii ridicate a arcului precum şi faptului că sunt, de obicei, însoţite de metalizarea pielii (pătrunderea prin epidermă a particulelor de metal împrăştiate de arcul electric).
• semnele electrice – apar prin contactul conductorului electric cu pielea, sub formă de leziuni, umflături sau pete (semne de culoare cenuşie sau gălbuie pe suprafaţa corpului, de formă rotundă sau ovală, cu o scobitură în mijloc) mai puţin periculoase;
• electrometalizarea – constă în acoperirea unei părţi din suprafaţa pielii cu metal topit, volatilizat prin căldura arcului electric.

Sunt considerate electrotraumatisme şi:

• electroftalmia (vătămarea ochilor prin inflamarea corneei şi conjuctivei ochiului) datorită luminii puternice (radiaţiei ultraviolete) a arcului electric, care poate produce orbirea temporară sau slăbirea definitivă a vederii;
• leziunile mecanice provocate de contracţiile musculare (ruperea ligamentelor, pielii, vaselor sanguine şi ţesutului nervos, luxaţia încheieturii, fracturarea coastelor);
• căderea de la înălţime, ca urmare a pierderii echilibrului sau a cunoştinţei în urma unui şoc electric.

Prezenţa efectelor curentului electric asupra organismului arată marele pericol ce poate apare în instalaţiile electrice şi scoate în evidenţă necesitatea acordării unei atenţii deosebite măsurilor de protecţie ce se impun.

În afara accidentelor menţionate anterior curentul electric poate produce:

• incendii cauzate de arcul electric sau scânteile ce apar în cazul unor scurtcircuite, de supraîncălzirea aparatajelor sau a conductoarelor electrice parcurse de curenţi intenşi, descărcări de electricitate statică în materiale inflamabile;
• explozii provocate în acelaşi mod în spaţii în care se depozitează sau se lucrează cu materiale explozive (gaze, vapori, pulberi fine combustibile care, împreună cu aerul formează amestecuri explozive)

5. FACTORII DE CARE DEPINDE GRAVITATEA ELECTROCUTĂRII

În mediul industrial frecvenţa accidentelor datorate curentului electric reprezintă (2,5  20)% din totalul accidentelor de muncă, dar ocupă primul loc din punct de vedere al gravităţii.

Gravitatea electrocutării depinde de o serie de factori:

• valoarea curentului care s-a stabilit prin corp;
• calea de închidere a curentului;
• durata acţiunii curentului asupra corpului;
• starea fizică a omului;
• frecvenţa curentului;
• atenţia omului în momentul atingerii (factorul surpriză).

5.1. Valoarea curentului stabilit prin corp

Valoarea curentului prin corp este factorul cel mai important. În cazul electrocutării întregul organism este lezat, cele mai afectate fiind inima şi sistemul nervos. S-a stabilit că limitele maxime ale curenţilor nepericuloşi sunt: 10mA în curent alternativ (50Hz) şi 50mA în curent continuu. Când valoarea curentului ce străbate corpul este sub 1mA, omul nu simte trecerea acestuia.

La valori mai mari, până la 10mA, au loc comoţii nervoase la mâinile şi picioarele prin care trece curentul; se manifestă contracţii ale muşchilor de la mâini, astfel încât omul se desprinde cu efort de obiectul aflat sub tensiune. Accidentul poate fi însoţit de acţiuni necontrolate de apărare, care pot conduce la dezechilibrarea şi căderea omului.

Între (10 ÷ 50)mA_c.a. omul nu se mai poate desprinde singur de elementul sub tensiune din cauza contracţiilor musculare şi se produce şocul electric, curentul putând acţiona asupra sistemului nervos sau al inimii.

Acţiunea curentului electric asupra sistemului nervos poate avea ca efecte mai grave oprirea respiraţiei. Acţiunea asupra inimii produce fibrilaţia inimii, adică contractarea şi destinderea dezordonată şi cu frecvenţă mare a muşchilor inimii. Ambele acţiuni, dacă nu sunt oprite într-un timp suficient de scurt, produc moartea accidentatului. Peste 50mA_c.a. se produc moartea prin fibrilaţie sau prin oprirea respiraţiei.

Valorile menţionate sunt medii şi există destul de multe cazuri care nu se încadrează în aceste limite.

Intensitatea curentului prin corp depinde de doi factori:

• tensiunea la care este supus omul;
• rezistenţa electrică întâmpinată de curent pe traseu.

5.2. Tensiunile limită nepericuloase

Tensiunile limită nepericuloase nu sunt determinate. Au avut loc electrocutări mortale la tensiuni de 12V şi chiar mai mici. Motivul îl constituie faptul că rezistenţa corpului omenesc variază între limite extrem de largi, existând posibilitatea stabilirii unui curent periculos chiar la tensiuni mai mici.

Un fapt este evident: cu cât tensiunea la care este supus omul este mai mare cu atât electrocutarea este mai gravă. Domeniul de tensiuni în care s-au produs cele mai multe electrocutări mortale îl constituie (100 ÷ 250)V_c.a. (peste 60% din total). Cauza o constituie frecvenţa mare a instalaţiilor alimentate sub această tensiune şi faptul că, de regulă, omul electrocutat nu se poate desprinde singur de conductor. La tensiuni mai mari (250 ÷ 500)V_c.a. procentul este mai redus (5%) din cauză că, încă înainte de atingerea elementului sub tensiune, apare arcul electric şi omul are o reacţie de recul. Peste 500V, pericolul este mai mare (5% electrocutări mortale) deşi frecvenţa instalaţiilor alimentate la aceste tensiuni este relativ redusă. Practica, statisticile privind accidentele prin electrocutare au impus limite ale tensiunilor de lucru în funcţie de tipul maşinii, mediul şi condiţiile de exploatare, posibilităţile de asigurare a unei protecţii eficiente. Ca exemplu cităm tensiunile maxime admise pentru alimentarea corpurilor de iluminat (în c.a.):

• până la 220V pentru corpuri de iluminat fixe;
• până la 127V în locuri periculoase, pentru corpuri de iluminat fixe şi portative, alimentate de la o reţea izolată faţă de pământ şi protejate;
• până la 24V, pentru corpuri fixe şi portabile folosite în zone periculoase;
• până la 12V, pentru corpuri fixe şi portabile folosite în zone foarte periculoase, în zona de lucru.

5.3. Rezistenţa electrică a corpului omenesc

Corpul omenesc se comportă, din punct de vedere electric, ca o rezistenţă electrică. De aceea, dacă între două puncte de pe suprafaţa acestuia se aplică o diferenţă de potenţial, prin el trece un curent electric I_h:

[9]

unde: U_a este tensiunea aplicată sau tensiunea de atingere;

R_h – rezistenţa electrică a corpului omenesc pe traseul străbătut de curentul electric.

Simplificat, se poate considera că rezistenţa corpului este formată din rezistenţa pielii în serie cu rezistenţa ţesuturilor interioare. Aceasta din urmă este mică, de ordinul zecilor sau sutelor de ohmi. Rezultă că rezistenţa corpului este determinată în principal de rezistenţa pielii, mai bine zis a stratului cornos care, în stare uscată, se prezintă ca un dielectric.

Rezistenţa electrică a corpului omenesc depinde de procesele biochimice şi biofizice care au loc în corp. Această rezistenţă este diferită, atât de la un om la altul, cât şi la acelaşi om în diferite condiţii (starea fizică şi umiditatea) şi între diferite puncte ale corpului, variind în limite foarte largi:

• sub 1.000, când pielea este umedă din cauza transpiraţiei etc.;
• între (40.000 ÷ 100.000), când pielea este uscată.

Dintre factorii care contribuie la scăderea rezistenţei electrice a pielii, se pot menţiona:

• umiditatea pielii, cauzată de transpiraţie sau lucru în medii umede;
• murdărirea pielii, mai ales cu substanţe bune conducătoare;
• deteriorarea stratului cornos al pielii (zgâriere, arsură, tăieturi, etc.);
• starea de ebrietate, de oboseală fizică, de stres psihic.

Rezistenţa corpului omenesc scade odată cu creşterea suprafeţei de contact, a presiunii de contact, a umidităţii şi temperaturii mediului înconjurător şi a duratei de acţiune a curentului.

Pentru calculul şi execuţia instalaţiilor şi mijloacelor de protecţie este necesară stabilirea unei valori pentru rezistenţa corpului. Din cercetări a rezultat că valoarea de 1.000 pentru rezistenţa electrică a corpului este acoperită în majoritatea cazurilor.

Electrocutarea poate avea efecte periculoase dacă tensiunea de atingere are valori, pentru curentul alternativ, cuprinse între:

în funcţie de rezistenţa electrică a corpului omenesc.

Dacă tensiunea de atingere este de 220V, iar pielea omului este foarte uscată, curentul de electrocutare este:

valoare mai mică decât 10mA limita intensităţii nepericuloase.

La aceeaşi tensiune de atingere, dacă pielea omului este uşor umedă şi rezistenţa electrică a corpului are o valoare de aproximativ 40.000 prin corp va trece un curent:

care de asemenea nu este periculos. Dacă însă pielea corpului este umedă şi rezistenţa electrică a acestuia este de 1.000, curentul de electrocutare la aceeaşi tensiune de atingere de 220V va fi:

valoare cu mult peste limita intensităţii periculoase.

Din exemplele de mai sus se poate observa că aceeaşi tensiune de atingere poate produce curenţi de electrocutare nepericuloşi, sau periculoşi în funcţie de rezistenţa electrică a corpului omenesc.

Cum această rezistenţă nu poate fi cunoscută cu precizie, limitarea curentului de electrocutare se realizează prin adoptarea unor metode care să ducă la scăderea tensiunii de atingere (sau de pas) sub valoarea tensiunii de atingere admisibile. Prin tensiune de atingere admisibilă se înţelege tensiunea care, aplicată corpului omenesc, determină trecerea unui curent nepericulos prin acesta.

5.4. Calea de trecere a curentului prin corp

Calea de trecere a curentului prin corp este alt factor care determină gravitatea electrocutărilor. Dacă în circuitul electric stabilit prin corp este cuprinsă inima, sau locuri cu mare sensibilitate nervoasă (încheieturile mâinilor, de exemplu) pericolul de moarte este mai mare. Se cunosc totuşi şi cazuri mortale, când atingerile electrozilor au avut loc cu încheietura mâinii şi podul palmei.

Dintre locurile periculoase mai fac parte: regiunea capului (ceafa, gâtul, tâmpla), vârful plămânului, abdomenul şi pieptul.

5.5. Durata de acţiune a curentului

Durata de acţiune a curentului influenţează indirect, dar în foarte mare măsură gravitatea electrocutării. Rezistenţa corpului scade mult în timp sub acţiunea curentului, datorită străpungerii pielii, activării glandelor sudoripale şi altor fenomene fiziologice. Urmarea o constituie creşterea curentului prin corp, cu toate efectele negative cunoscute. Cu cât această durată este mai mare, cu atât pericolul de fibrilaţie a inimii este mai mare. Dacă timpul este foarte scurt, de ordinul miimilor de secundă, nu se produce fibrilaţia (dacă durata de acţiune a curentului este mai mică de 0,001s efectul nu este periculos). Practic se consideră că un accident poate fi mortal, dacă durata de acţiune a curentului depăşeşte 0,1s.

5.6. Starea fizică a omului

S-a constatat că şocul electric se manifestă mult mai puternic dacă omul se află în stare de oboseală fizică sau în stare de ebrietate. De asemenea s-a constatat că femeile şi copiii sunt mult mai sensibili decât bărbaţii adulţi.

Bolnavii de inimă sau de astenie nu manifestă o sensibilitate mărită la şoc electric, deşi această părere ar putea fi considerată îndreptăţită.

5.7. Frecvenţa curentului electric

Curentul continuu a fost considerat, întotdeauna, mai puţin periculos decât curentul alternativ, de frecvenţă industrială (50 ÷ 60)Hz. Lucrul este explicabil deoarece în cazul curentului alternativ se produc contracţii musculare care fac ca omul să nu se poată elibera singur de sub acţiunea acestuia, chiar la valori relativ mici.

Cercetările au arătat că pe măsura creşterii tensiunii, creşte şi pericolul de electrocutare în curent continuu, încât peste 500V pericolul este la fel de mare ca şi în curent alternativ. S-a mai constatat că din punct de vedere al periculozităţii, o tensiune continuă de 48 V echivalează cu o tensiune alternativă de 12V, iar 110V_c.c. echivalează cu 48V_c.a..

Curentul alternativ cu frecvenţa între 10 Hz şi 100Hz este cel mai periculos în ce priveşte producerea de excitaţii.

Pentru frecvenţe în gama (50 ÷ 2.000)Hz nu s-au constatat diferenţe sensibile faţă de pericolul prezentat la 50Hz. Domeniul frecvenţelor mai înalte este puţin cercetat dar se admite, în general, că pericolul este mai mic deoarece omul simte influenţa câmpului electromagnetic de înaltă frecvenţă de la distanţe mari, nepericuloase. La frecvenţe foarte mari nu există efecte de excitaţie periculoase, chiar la intensităţi foarte mari, în schimb arsurile cauzate de curenţii de frecvenţă înaltă sunt mai grave. Aceste frecvenţe sunt folosite la unele aparate electromedicale.

5.8. Factorul surpriză

Factorul surpriză are importanţă în ceea ce priveşte gravitatea electrocutării. Un om electrocutat prin surprindere are reacţii mai grave. În plus pot apare mişcări, gesturi care pot duce la accidentări mecanice (căderi, loviri, etc).

6. NORME DE ACORDARE A PRIMULUI AJUTOR

Prin măsuri de prim ajutor se înţeleg primele îngrijiri urgente care se dau unui accidentat, înainte de a sosi organele sanitare, care urmează să acorde asistenţă medicală calificată.

Eficacitatea măsurilor de prim-ajutor depinde de rapiditatea cu care se aplică, de corecta lor aplicare şi de prezenţa de spirit a persoanelor din imediata apropiere a accidentatului; ele trebuie să fie cunoscute de întregul personal.

Primul ajutor se va acorda la locul unde se găseşte accidentatul, acţionându-se rapid după următoarele reguli:

• examinarea exterioară completă a accidentatului, având grijă de a nu agrava starea sa prin acţiuni bruşte sau greşite;
• respectarea unei aseptii perfecte;
• acordarea primului ajutor în ordinea gravităţii, în cazul unui accident colectiv, dacă nu sunt suficiente persoane pentru a se ajuta simultan accidentaţii, şi anume:

• extremă urgenţă – hemoragiile (la cap, gât, subsoară, coapsă), hemoragiile interne, răniţii în zona toracelui, cei cu arsuri mari, cei cu mai multe răni grave;
• primă urgenţă – răniţii care au pierderi de sânge, răniţii cu membrele zdrobite;
• a doua urgenţă – fracturile (de craniu, de coloană vertebrală, fracturile deschise, rănile adânci);
• a treia urgenţă – fracturile mici închise, rănile puţin adânci etc.

Este de preferat ca fiecare atelier sau măcar cabinetul medical al unităţii respective să fie dotat cu truse de prim ajutor conţinând materiale sanitare, substanţe adecvate luării de măsuri urgente, corespunzătoare unor accidente posibile în atelierul respectiv, după caz, chiar aparate pentru respiraţie artificială, butelii de oxigen dispozitiv cu mască tip Drager etc., dacă pot apărea asfixieri, sincope respiratorii, electrocutări etc.

6.1. Electrocutarea

Prelungirea efectului de electrocutare conduce la pierderea vieţii. De aceea salvarea accidentatului depinde în mare măsură de rapiditatea cu care acesta este scos de sub acţiunea curentului electric şi i se face respiraţia artificială, de corecta aplicare a acestor măsuri şi de prezenţa de spirit a persoanelor din imediata apropiere a accidentatului.

Statistica arată că intervenţia acordată în mai puţin de 1 minut de la producerea electrocutării, salvează cca. 96% din victime. Cu cât întârzierea acordării primului ajutor creşte, procentul victimelor salvate scade, şi anume:

• după 1 minut, creează şanse de salvare de 95%;
• după 2 minute, creează şanse de salvare de 90%;
• după 3 minute, creează şanse de salvare de 75%;
• după 4 minute, creează şanse de salvare de 50%;
• după 5 minute, creează şanse de salvare de 25%;
• după 6 minute, creează şanse de salvare de 1%;
• după 8 minute, creează şanse de salvare de 0,5%.

În consecinţă, în cazul electrocutării, rezultă ca fiind o gravă greşeală evacuarea (transportarea) victimei de la locul accidentului înainte de a i se acorda primul ajutor, excepţie făcând cazul în care accidentatul trebuie scos dintr-o atmosferă viciată sau dintr-un loc cu pericole în continuare. De asemenea, nu trebuie aşteptată sosirea personalului medical, ci trebuie acordat imediat primul ajutor, care poate fi salvator. Măsurile de prim ajutor trebuie cunoscute de toţi studenţii.

Acordarea primului ajutor constă din:

• scoaterea accidentatului de sub tensiune;
• efectuarea respiraţiei artificiale.

a. Scoaterea accidentatului de sub tensiune

Pentru scoaterea accidentatului de sub tensiune este necesar să se cunoască următoarele:

• atingerea cu mâna a unui conductor aflat sub tensiune provoacă în majoritatea cazurilor o contractare convulsivă a muşchilor, în urma căreia degetele se strâng atât de tare, încât mâinile nu pot fi desprinse de pe conductor;
• cel care intervine nu trebuie să vină în contact direct cu accidentatul aflat sub tensiune;
• prima măsură care se întreprinde este scoaterea rapidă de sub tensiune a părţii din instalaţie cu care accidentatul a venit în contact. Pentru aceasta se scoate de sub tensiune instalaţia acţionându-se întrerupătorul care o alimentează. La nevoie, conductorul sub tensiune se poate tăia cu un topor cu coada din lemn uscat. La liniile aeriene se poate arunca peste conductoarele liniei un conductor neizolat, care, în prealabil a fost legat la pământ, după care nu se va atinge cablul sau priza de pământ.

Este necesar ca scoaterea de sub tensiune să fie completată de următoarele măsuri:

• asigurarea securităţii accidentatului dacă acesta se află la înălţime;
• asigurarea unui iluminat corespunzător în locul unde s-a produs accidentul, utilizând o altă sursă de energie;

• în instalaţiile de joasă tensiune, dacă nu este posibilă deconectarea rapidă a instalaţiei, se îndepărtează accidentatul de părţile sub tensiune, salvatorul trebuind să ia măsuri să nu fie însuşi electrocutat, folosind materiale izolante bine uscate (o haină, un par, o funie, o scândură etc.). Pentru mai multă siguranţă, operatorul se echipează cu cizme şi mănuşi de cauciuc, calcă pe un covor izolant, o scândură uscată sau pe haine uscate. Este interzisă utilizarea unor elemente metalice sau a unor materiale umede. De aceea se interzice tragerea de picioare sau de haine dacă acestea nu sunt bine uscate.

• accidentatul se va plasa pe un material rău conductor ( o pânză uscată, o grămadă de haine uscate, o scândură etc.);
• se recomandă, pe cât posibil, ca intervenţia să se facă cu o singură mână şi să se apuce de hainele accidentatului, dacă sunt uscate.

b. Efectuarea respiraţiei artificiale

După scoaterea accidentatului de sub tensiune, înainte de începerea respiraţiei artificiale se fac următoarele pregătiri:

• dacă accidentatul nu şi-a pierdut cunoştinţa, dar a stat un timp îndelungat sub curent, trebuie să i se asigure o linişte perfectă până la venirea medicului şi apoi 2-3 ore trebuie să stea sub observaţie;
• dacă accidentatul şi-a pierdut cunoştinţa dar încă respiră, se înlătură persoanele de prisos şi se asigură o bună ventilaţie în zonă; accidentatul este întins comod, pe un aşternut uscat, i se deschid hainele (cravata, cămaşa, cureaua, cordonul etc.), iar dacă are răni sau fracturi, hainele se taie, i se va da să miroase amoniac şi eventual i se va frecţiona corpul pentru a se încălzi; medicul va fi chemat de urgenţă;
• dacă respiraţia este greoaie i se face imediat respiraţia artificială;
• dacă lipsesc semnele de viaţă (respiraţie, bătăile inimii, pulsul) accidentatul nu trebuie considerat decedat (decesul poate fi constatat numai de medic); i se va face imediat respiraţie artificială, care va fi continuată timp îndelungat, chiar (8÷10)h, fără întrerupere; dacă este posibil, fără a se produce întârzieri, i se încălzesc picioarele şi corpul cu sticle cu apă caldă sau cărămizi încălzite.

Regulile de efectuare a respiraţiei artificiale:

• respiraţia artificială se aplică numai atunci când accidentatul nu respiră deloc, sau când respiraţia este foarte greoaie şi se înrăutăţeşte în timp;
• respiraţia artificială începe imediat după scoaterea de sub tensiune şi se continuă fără întrerupere, până la obţinerea unui rezultat pozitiv, sau apar semnele de moarte reală (pete pe corp şi înţepenirea corpului);
• înainte de a începe respiraţia artificială, accidentatul este eliberat imediat de hainele ce-i stânjenesc respiraţia şi i se deschide gura (dacă este încleştată, se introduce între măsele o scândurică, o placă metalică sau o coadă de lingură).

Pentru efectuarea respiraţiei artificiale se poate folosi una dintre următoarele metode:

O primă metodă este metoda Schaeffer, cea mai recomandată, când victima nu are răni grave sau fracturi în zona toracelui ori a coloanei vertebrale, putând fi aplicată de o sigură persoană:

• se aşează accidentatul pe un sol tare, uscat, culcat, cu faţa în jos, având sub abdomen o improvizaţie de pernă, cu braţele întinse în lungul capului (sub obraz fiind bine să i se aştearnă o pânză curată) sau una din mâini se aşează sub capul victimei uşor lăsat în jos, fără a se exagera, şi întors într-o parte astfel încât nasul şi gura să fie degajate;
• se verifică dacă limba nu astupă laringele; pe cât posibil trebuie să i se scoată limba afară, folosindu-se la nevoie un lemn introdus între măsele (nu între dinţii din faţă), fără a o ţine cu mâna;
• se înlătură eventualele mucozităţi din gură şi din nas;
• persoana care acordă ajutorul se va aşeza în genunchi deasupra accidentatului, cu faţa spre capul acestuia, cuprinzând între genunchi coapsele acestuia. Se aşează palmele pe spinarea accidentatului, pe coapsele inferioare apucându-l lateral cu degetele răsfirate, degetele mari fiind paralele cu coloana vertebrală;
• numărând „unu, doi, trei”, corpul persoanei care dă ajutorul se va apleca treptat înainte în aşa fel încât greutatea corpului să se sprijine pe mâinile întinse, şi, în acest fel, se vor apăsa coastele inferioare ale accidentatului, realizând astfel expiraţia;
• fără a dezlipi mâinile de pe spinarea accidentatului, persoana care dă ajutorul va reveni brusc în poziţia iniţială pentru a intra aer în plămâni (inspiraţia);
• după ce va număra rar „patru, cinci, şase”, se va apleca din nou cu greutatea corpului său pe mâinile întinse numărând „unu, doi, trei” etc.;
• se repetă ciclul cu o frecvenţă de 12-15 apăsări pe minut.

A doua metodă manuală, metoda Sylvester, recomandată când victima prezintă răni sau fracturi ce nu-i permit aşezarea cu faţa în jos:

• victima trebuie deranjată cât mai puţin;
• se aşează accidentatul pe spate, cu corpul aplecat într-o parte, punându-i sub omoplaţi un pachet de haine, în aşa fel încât capul să-i atârne înapoi;
• accidentatul va fi supravegheat ca la metoda Schaeffer;
• trebuie să i se scoată limba şi să i se menţină afară, trăgând-o în jos spre bărbie;
• salvatorul se aşează în genunchi lângă capul accidentatului, apucându-l de mâini lângă coate;
• pentru expiraţie salvatorul se apleacă înainte, astfel încât să aşeze încetişor braţul acestuia pe partea inferioară a pieptului;
• pentru inspiraţie, salvatorul se retrage înapoi, sprijinindu-se pe călcâie, numărând „unu, doi, trei”, ridică mâinile accidentatului de fiecare parte şi deasupra capului;
• numărând „patru, cinci, şase” apasă din nou mâinile pe piept etc.
• această cadenţă se repetă de 12-15 ori pe minut.

Metoda gură la gură, se foloseşte la readucerea la viaţă a oricărei persoane, căreia i s-a oprit respiraţia în urma unui accident sau din alte cauze şi prezintă următoarele avantaje:

• se poate face imediat, de către o singură persoană;
• permite să se observe expansiunea toracelui;
• ajutorul este posibil şi în caz de răniri sau fracturi grave.

Metoda permite să se insufle victimei aerul necesar reanimării sale, direct în aparatul respirator. Aplicarea metodei constă în:

• aşezarea accidentatului în poziţie şezând, rezemat de unul din picioarele salvatorului;
• capul accidentatului se dă cât mai mult înapoi spre ceafă, ţinându-i o mână pe frunte şi una pe ceafă;
• peste gura accidentatului se aşează o batistă sau se foloseşte o pipă specială. Este indicat să se folosească batista salvatorului care este special confecţionată, din material plastic, având formă dreptunghiulară, iar în mijloc un tub din material aplatizat şi lung de 2,5 cm, care se introduce între maxilarele accidentatului;
• salvatorul se aşează cu genunchii lateral faţă de victimă, ţine nările victimei strânse de către obrazul său, sau le astupă apucându-i nasul între degetul mare şi cel arătător al mâinii ce se află înspre partea capului victimei;
• salvatorul trage mult aer în piept şi îl suflă în gura accidentatului, până la umplerea completă a plămânilor;
• după insuflare, se va degaja faţa victimei şi se va slăbi strângerea nărilor pentru a permite aerului insuflat să iasă din plămâni;
• cadenţa este de 12-15 cicluri pe minut.

Metoda gură la nas se execută identic cu cea gură la gură cu singura deosebire că aerul se insuflă pe nas. De data aceasta însă salvatorul apasă cu degetul mare al mâinii cu care ţine bărbia pe buza inferioară a victimei pentru a-i închide gura.

Ambele metode (gură la gură şi gură la nas) se pot aplica şi cu victima în poziţia culcat pe spate sau verticală (suspendat în centura de siguranţă). Dacă aerul intră şi în stomac, provocând o balonare, atunci se apasă uşor pe acest loc pentru a ieşi aerul.

Respiraţia artificială cu ajutorul tubului bucal, constă în următoarele:

• se aşează tubul bucal între dinţii victimei, îndepărtându-i-se buzele, atât cât să permită plasarea tubului;
• se acoperă buzele victimei cu palma şi cu degetele mâinii dinspre bărbia acestuia evitând scăpările de aer; cu degetele aceleiaşi mâini, se prinde nasul victimei între degetul mare şi cel mijlociu sau arătător, astupându-i nările în timpul insuflaţiei;
• se dă capul victimei pe spate, pentru o circulaţie bună a aerului;
• celălalt capăt al tubului bucal va fi prins între dinţii salvatorului, care va efectua apoi insuflarea, urmărindu-se ca şi la celelalte metode ridicarea toracelui victimei (siguranţa că aerul insuflat ajunge în plămâni);
• după insuflare se lasă tubul liber, permiţând expirarea aerului de către victimă, după care ciclul se reia în acelaşi ritm ca mai sus (12-15 cicluri pe minut).

Respiraţia artificială cu ajutorul insuflătoarelor speciale

Insuflatorul constă dintr-un dispozitiv de suflat aer în formă de armonică, la care se racordează un tub simplu de cauciuc, prevăzut cu un tub bucal care se introduce în gura victimei.

Se iau aceleaşi măsuri de poziţionare a victimei şi a capului ei ca la metoda gură la gură, numai că insuflarea se face prin apăsarea pe aparatul fixat pe centura salvatorului cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână se urmăreşte etanşarea la gură.

Se execută tot 12-15 cicluri pe minut.

Respiraţia artificială prin insuflarea aerului cu amestec de oxigen

În acest caz respiraţia se face cu aparate speciale existente în dotarea infirmeriilor sau cabinetelor specializate, fiind însă şi cele mai eficiente. În cazul încetării bătăilor inimii (stop cardiac), simultan cu respiraţia artificială, se efectuează masajul extern al inimii, cu ajutorul unei alte persoane. Acesta constă în comprimarea succesivă a sternului cu palma, comprimări care trebuie să alterneze cu insuflări.

Indiferent de metoda aplicată, respiraţia artificială nu se întrerupe nici în timpul transportării victimei la punctul sanitar; ea trebuie continuată până când victima este în afară de pericol sau până când este predată organelor sanitare. Aplicarea respiraţiei artificiale poate dura, uneori, mult (5 - 6 ore, chiar până la 8 ore) şi nu se întrerupe decât când accidentatul îşi recapătă respiraţia normală sau când apar semnele caracteristice ale morţii reale, care pot fi constatate numai de către medic.

Primul ajutor se acordă chiar la locul accidentului; transportarea accidentatului se face numai când pe acest loc pericolul de electrocutare continuă să ameninţe pe accidentat şi salvator. Măsurile de prim ajutor se acordă şi în timpul transportului.

c. Transportarea accidentatului

• la ridicarea şi transportarea accidentatului se vor lua măsuri potrivite pentru a nu i se pricinui dureri, zguduiri şi poziţie incomodă sau periculoasă;
• ridicarea accidentatului şi aşezarea lui pe o targă făcută din material potrivit se vor face cu atenţie şi coordonat, eventual după o comandă sau numărătoare, de către doi operatori;
• se recomandă ca accidentatul să nu fie transportat la brancardă, ci aceasta să fie împinsă (introdusă) sub corpul ridicat al accidentatului;
• transportul accidentatului cu brancarda pe locul plan, se face cu picioarele înainte; la urcarea unei scări sau pante, cu capul înainte. Brancarda va fi menţinută tot timpul în poziţie orizontală;
• pentru a preveni clătinarea brancardei, transportatorii vor merge cu genunchii puţin îndoiţi şi nu vor ridica prea mult picioarele;
• coborârea accidentatului de pe brancardă se va face în acelaşi mod ca şi la ridicarea lui pe brancardă.

6.2. Reguli de acordare a primului ajutor în caz de leşin

În cazul unei tendinţe de leşin (ameţeală, accese de vomă, întunecarea vederii, lipsă de aer) sau leşin efectiv, accidentatul este culcat cu capul mai jos decât trunchiul şi eventual cu picioarele puţin ridicate, spre a favoriza afluxul sângelui spre creier; se înlătură gulerul, cravata, centura etc. Accidentatul va fi transportat într-un spaţiu liber, cât mai ventilat.

Se procedează apoi la diverse operaţii care pot produce excitaţia reflexă a centrilor respiratori şi circulatori: se pleznesc faţa şi membrele cu palmele sau cu un prosop ud; se fricţionează energic tot corpul; se stropeşte faţa cu apă rece; se apropie de nări amoniac, eter, oţet, iar dacă începe să-şi revină, i se dă pacientului cafea, ceai cald etc.

6.3. Reguli de acordare a primului ajutor în caz de răniri

Orice rană poate fi uşor infectată cu microbii aflaţi în pielea rănii, în aerul din mediul înconjurător, pe mâinile salvatorului sau pe un pansament necorespunzător. Pentru a evita formarea puroiului, la aplicarea pansamentului se va ţine seama de următoarele reguli:

• salvatorul trebuie să se spele bine pe mâini cu săpun, sau dacă nu este posibil, să-şi ungă degetele cu tinctură de iod; totuşi nu va atinge rana cu degetele;
• se curăţă pielea din jurul rănii, prin spălare (de preferat cu apă fiartă şi răcită) şi se dezinfectează cu alcool, tinctură de iod, eter, benzină, bromocet, apă oxigenată (la sângerarea abundentă); se va respecta direcţia dinspre marginea plăgii în afară;
• nu este îngăduită spălarea rănilor propriu-zise cu apă sau cu orice substanţe sau medicamente, presărarea prafurilor, ungerea cu alifii etc., evitându-se astfel formarea ulterioară de puroi;
• se va da atenţie deosebită rănilor murdare de pământ, a celor cauzate de materiale metalice ruginite, deoarece prezintă pericolul îmbolnăvirii cu tetanos;
• în cazul unor răniri uşoare, se face spălătura cu o soluţie slab antiseptică (rivanol, apă oxigenată etc.);
• nu este permisă înlăturarea de pe rană a cheagurilor;
• după spălarea rănii se procedează la aplicarea pansamentului (două-trei comprese sterile peste care se pune vată şi se execută înfăşurarea în tifon);
• pe rană se vor aplica numai pansamente sterilizate din trusa de prim ajutor;
• materialul de pansament va fi despachetat astfel ca nu să se atingă cu mâinile partea care urmează a fi aplicată pe rană;
• în cazul lipsei de pansament steril, se va întrebuinţa o batistă curată (de preferat călcată proaspăt) sau o fâşie de pânză curată;
• după pansare, accidentatul va fi transportat la cea mai apropiată unitate medicală;
• corpurile străine care pătrund sub pleoape se îndepărtează uşor, cu un tampon de vată sau tifon sau prin spălarea ochiului cu un jet de acid boric sau de apă curată, fiartă anterior, jet îndreptat dinspre colţul de la tâmplă al ochiului spre colţul interior (spre nas); dacă astfel nu se reuşeşte înlăturarea corpului, accidentatul va fi transportat imediat la medicul oftalmolog.

6.4. Reguli de acordare a primului ajutor în caz de hemoragii

După felul vasului sanguin care sângerează, pot fi hemoragii externe, interne sau exterioare (curgerea sângelui din nas).

Hemoragia externă arterială (sângele de culoare roşie-deschis ţâşneşte în ritmul bătăilor inimii) şi hemoragia externă venoasă (sângele de culoare roşie-închisă curge continuu) se opresc prin compresie digitală deasupra (la artere) sau sub rană (la vene), prin îndoirea membrelor din încheieturi şi, mai ales, prin aplicarea garoului. În acest din urmă caz, la o hemoragie produsă la un membru, se va proceda astfel:

• garoul se aplică pe un tifon sau o bucată de pânză, mai sus sau mai jos de plagă, după cum hemoragia este arterială sau venoasă;
• strângerea garoului se face până când pielea membrului respectiv devine palidă, iar pulsul arterial la nivelul lui nu se mai simte;
• pentru a nu se produce gangrenarea membrului, garoul se menţine 1,5-2 ore, apoi se desface pentru puţin timp şi se leagă din nou;
• în apropierea garoului se prinde un bileţel pe care se indică ora şi minutul când s-a aplicat, pentru a fi cunoscut de organele sanitare.

La hemoragiile de abdomen, torace, cap, unde nu se poate aplica garoul, se vor folosi pansamente compresive (bandaje puternic strânse).

Hemoragia internă, care se manifestă atât prin dureri localizate, cât şi prin starea generală gravă, impune de extremă urgenţă transportarea bolnavului, înfăşurat în pături, la cel mai apropiat spital.

Hemoragiile din palme şi degete se opresc prin apăsarea arterei humerale de la încheietura braţului.

În cazul hemoragiei nazale, accidentatul va fi culcat sau aşezat cu capul pe spate, i se va desface cămaşa la gât, se vor pune pe nas comprese cu apă rece, i se vor strânge nările cu degetele, apoi se va introduce în nas un tampon de vată sau tifon steril, îmbibat în apă oxigenată.

6.5. Reguli de acordare a primului ajutor în caz de fracturi şi luxaţii

Fracturile pot fi închise (pielea şi muşchii nevătămaţi) sau deschise (însoţite de răni). Se interzice rănitului orice mişcare a membrului traumatizat, care va fi imobilizat cu ajutorul unor atele îmbrăcate în vată. Atelele se aplică astfel încât să nu apese pe fractură, ci numai să împiedice progresarea ei; ele vor depăşi cele două articulaţii vecine fracturii, fixându-se cu fâşii de tifon, de pânză. În cazul unui membru fracturat, acesta se poate lega de cel sănătos; îndreptarea fracturii şi tragerea membrului sunt interzise.

În cazul unor fracturi deschise, se va aplica imobilizarea membrului fracturat cu atele, după ce s-au luat măsurile de prim ajutor indicate pentru răniri sau hemoragii.

În cazul fracturii coloanei vertebrale, accidentatul va fi culcat pe spate pe o scândură dreaptă şi va fi transportat imediat la spital. Nu se va folosi o targă de pânză pentru a nu menţine accidentatul în poziţia curbată.

6.6. Reguli de acordare a primului ajutor în caz de arsuri

În atelierele cu profil electric, arsurile pot fi provocate de arcul electric sau flacără.

După gravitatea lor arsurile se împart în:

• arsuri de gradul I – care se prezintă sub forma unei înroşiri a pielii, fără flictene (băşici) sau plăgi;
• arsuri de gradul II – când sunt afectate derma şi epiderma, prezentându-se sub formă de flictene pline cu lichid şi cu dureri mari;
• arsuri de gradul III – care se prezintă sub forma distrugerii ţesuturilor în profunzime (pielea, muşchii, nervii, vasele). Din cauza distrugerii nervilor aceste arsuri sunt mai puţin dureroase decât cele de gradul II, însă mai periculoase. Gravitatea accidentului este în funcţie nu numai de gradul arsurii, ci şi de suprafaţa afectată de arsură (dacă arsurile se întind pe 30% din suprafaţa pielii, ele pot fi mortale), precum şi de durata de acţionare a agentului care a provocat-o.

Primul ajutor în caz de arsuri constă în:

• scoaterea, cu multă precauţie, a îmbrăcămintei – preferabil prin tăiere cu foarfecele – de pe suprafaţa arsă a corpului;
• înlăturarea eventualelor materiale lipite de rană, în cazul arsurii cu un material care s-a lipit;
• interzicerea smulgerii părţilor de haină arse, lipite de corp;
• nu este permisă spargerea băşicilor formate de arsuri;
• arsurile vor fi pansate, ca orice rană proaspătă, cu material sterilizat sau pânză curată, fără a fi unse cu alifii, uleiuri, vaselină sau alte soluţii şi fără a fi atinse cu mâinile;
• în cazul unor arsuri întinse, accidentatul se înfăşoară în cearşafuri curate;
• învelirea accidentatului cu pături, cearşafuri, dându-i-se să bea ceai cald, dulce;
• după acordarea primului ajutor, accidentatul va fi îndrumat la spital.

Arsurile ochilor provocate de un arc electric se tratează în primă urgenţă cu comprese reci de acid boric, după care accidentatul este dus imediat la medicul oftalmolog.